Sâmbătă, 19 martie a avut loc întâlnirea GSARI cu tema „Situaţia din Libia în contex regional”.
Texte discutate:
Failed States and International Order: Constructing a Post-Westphalian World- Edward Newman
Implementing the ‘‘Responsibility to Protect’’: Where Expectations Meet Reality –
Jennifer M. Welsh
Qadhafi and Militant Islamism: Unprecedented Conflict – Yehudit Ronen
Moderatoare: Mihaela Pădureanu
Concepte-cheie: suveranitate limitată, responsabilitatea de a proteja, legalitate, stat eşuat.
Întâlnirea a încercat să răspundă la următoarele întrebări: care cauze au făcut ca situaţia din Libia să fie diferită de cea a altor ţări din Nordul Africii? Care ar trebui să fie rolul comunităţii internaţionale faţă de această situaţie; Ce scenarii sunt posibile în evoluţia evenimentelor?
Impunerea unei zone de interdicţie aeriană asupra Libiei a avut susţinerea celor 22 de membri ai Ligii Arabe fiind însă menţinută opoziţia faţă de orice formă de „intervenţie externă” a comunităţii internaţionale. Susţinerea Ligii Arabe, a Consiliului pentru Cooperare în Golf şi a Organizaţiei Conferinţei Islamice, ca reprezentante ale lumii arabe au oferit legitimitate intervenţiei.
Libia a anunţat încetarea imediată a focului, după ce a fost votată rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU prin care este impusă o zonă de interdicţie aeriană. Presiunile pentru adoptarea rezoluţiei au fost coordonate de Franţa şi Marea Britanie. De asemenea, Italia a avut o poziţie foarte vizibilă faţă de această problemă, datorită cauzelor geografice – proximitatea faţă de conflict – şi cauzelor istorice – Libia este o fostă colonie italiană. În acelaşi timp, o şi mai mare destabilizare internă a Libiei ar putea duce la creşterea numărului de refugiaţi, situaţie care ar putea afecta Italia.
Discuţia a pornit de la conceptul de suveranitate, pentru a diferenţia între suveranitatea pozitivă şi suveranitatea negativă. În statele consolidate se poate vorbi despre suveranitate pozitivă, atunci când statul este capabil să ofere un cadru instituţional funcţional şi securitate cetăţenilor săi, în timp ce suveranitatea negativă este caracteristică cvasi-statelor, unele dintre ele având originea în decolonizarea Africii.
Un alt termen pe care l-am analizat în cadrul discuţiei a fost cel de responsabilitate, respectiv responsabilitatea de a proteja. Responsabilitatea comunităţii internaţionale, de a interveni pentru a proteja cetăţenii unui alt stat, ar trebui să aibă loc atunci când autorităţile din respectivul stat nu reuşesc să-i protejeze pe aceştia. De asemenea, responsabilitatea de a proteja ar trebui să fie implementată în patru situaţii: când are loc un genocid, când apar crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi curăţarea etnică.
Pentru a înţelege ce fel de stat este Libia, am introdus în discuţie termenul de stat eşuat. Statele eşuate sunt cele care nu au capacitatea de a-şi controla teritoriul şi instituţiile şi de a menţine ordinea în cadrul lor. Pentru aceste state se poate aplica o formă de suveranitate negativă. În aceste cazuri, norma non-intervenţiei poate fi înlocuită cu cea a respectării drepturilor omului. Întrebarea care a rezultat de aici a fost: este Libia un stat eşuat? Şi dacă da, atunci este posibilă contaminarea altor state din zonă cu o abordare asemănătoare a problemelor interne? Situaţia Libiei nu poate fi separată de problema construirii statalităţii în fostele state coloniale.
O perspectivă interesantă asupra problematicii a fost oferită de discutarea poziţiilor avute de Federaţia Rusă, China şi Germania, care s-au abţinut să voteze pro sau contra rezoluţiei 1973, prin care sunt autorizate „orice fel de măsuri pentru a asigura securitatea civililor” din Libia.
Situaţia Libiei este un caz deosebit în Nordul Africii deoarece acţiunile împotriva manifestanţilor au fost foarte violente, fapt ce a dus la o reacţie diferită a comunităţii internaţionale faţă de acest eveniment, prin comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în Egipt.
